BÂRFA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

 

Motto 1: „Omul este o ființă gânditoare, dar și bârfitoare”.

Motto 2: „Bârfa a fost primul drog social”.

Bârfa, ca îndeletnicire umană, poate fi privită din mai  multe perspective, precum cea sociologică, psihologică, socială, morală sau religioasă.

Aici vom privi bârfa în accepțiune extinsă, respectiv atât în sensul pronunțat peiorativ (denigrator), cât și sensul mai puțin negativ (de flecăreală). Mai exact, prin bârfă înțelegem, pe de o parte, defăimarea sau denigrarea cuiva și, pe de altă parte, flecăreala, trăncăneala sau pălăvrăgeala.

Bârfa a apărut din nevoia sau dorința unor membri ai colectivităților primitive de a cunoaște anumite aspecte ale vieții celorlalți, în special detalii savuroase sau picante. La auzul unor informații de acest tip, cei care le receptează ciulesc imediat urechile.

Când doi oameni se întâlnesc și au răgazul necesar pentru a comunica, după ce epuizează de pe agendă subiectele serioase, la un moment dat își adresează întrebări de genul: Pe cine te poți baza în activitatea profesională?; Este adevărat că X are o relație extraconjugală?; Ai auzit că Y are o problemă judiciară?;  Știi că Z este neserios?. Din acest moment, începe bârfa și discuția se relaxează. Mai mult, uitându-ne în jur, constatăm că există persoane care se întâlnesc frecvent în scop de bârfă.

Cei mai mulți dintre semenii noaștri afirmă că nu le place bârfa și se manifestă ferm, uneori chiar agresiv, împotriva ei. Public sau aparent, bârfa este, de regulă, repudiată, de către o bună parte dintre reprezentanții speciei noastre, dar se constată anumită ipocrizie, întrucât mai toți o acceptă, dacă nu pe față (direct), cel puțin indirect.

Foarte probabil, numărul celor care urăsc realmente bârfa este relativ scăzut și aproape sigur este mai mic decât al celorlalți. Din acest punct de vedere se poate spune că există două categorii importante de oameni, respectiv cei care recunosc că bârfesc și cei care nu recunosc că bârfesc, la care se adaugă o categorie mult mai redusă, și anume a celor care nu bârfesc niciodată.

În mediul medical și, în general, în cel științific, se discută despre faptul că bârfa este un adevărat fenomen social negativ, deoarece are efect adictiv. Astfel, s-a spus că: „Bârfa este ca un „drog” fără de care nu putem trăi, un drog a cărui necesitate creşte mereu, „un drog” cu preţ redus, dar cu efect gigantic”[1].

Este foarte clar că bârfa este o cenușăreasă socială repudiată de aproape toate mediile științifice (sociologice, psihologice etc.) și, bineînțeles, de către religie. Astfel, în funcție de domeniul din care bârfa este analizată, această activitate umană este considerată ca fiind: devianță socială (viciu, cusur), boală psihică sau păcat.

O viziune aproape diametral opusă despre relevanța socială a bârfei se regăsește în punctele de vedere exprimate de anumiți antropologi sau istorici.

În evoluția sa, omul cel pe care noi îl știm din specia căruia facem parte, a avut un salt spectaculos, extraordinar,  în intervalul de timp situat acum 70.000-30.000 de ani în urmă, când se presupune că a avut loc Revoluția Cognitivă, determinată de mutația genetică întâmplătoare cunoscută sub expresia Pomul Cunoașterii[2].

Nu există categorie socială, în cadrul căreia oamenii să nu socializeze prin bârfă, și probabil nu există oameni care să nu bârfească.

Referitor la rolul social al bârfei, Y.N. Harari susține că: „Pentru bărbații și femeile considerați individual (…) Este mult mai important să știe cine urăște pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest și cine este un șarlatan”[3].

Harari dezvoltă această idee și o argumentează, arătând că, în prezent „cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent că este vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru a apărut chiar în acest scop”[4].

Folosindu-se de facilitățile limbajului, oamenii comunică sentimente, cugetări sau gânduri, dar transmit și mesaje despre povești inventate, mituri create sau alte realități imaginate ori închipuite. Comunicarea mesajelor fără acoperire în realitate sau a celor cu reflectare obiectivă parțială este, de fapt, o bârfă în sensul cel mai larg al termenului. Legendele, miturile, basmele sau poveștile au apărut și s-au transmis din generație în generație prin intermediul bârfei, adică al mesajelor de socializare.

Interacțiunea specifică bârfei produce două tipuri de efecte, dintre care unele sunt pozitive, iar celelalte sunt negative. În primul rând, dacă avem în vedere sensul peiorativ și restrâns al termenului bârfă, denigrarea sau defăimarea unora de către ceilalți, în principiu nu poate avea valențe pozitive. În al doilea rând, dacă luăm în considerare semnificația largă a termenului în discuție, relaționarea prin limbaj și schimbul de idei, senzații, emoții sau cugetări poate constitui, fără îndoială, un catalizator social foarte important.

Prin comunicare, omul a evoluat, dezvoltând un limbaj care i-a permis și îi permite din ce în ce mai mult să născocească povești, să plăsmuiască mituri, să făurească legende sau să scornească basme. Izvorul comun al tuturor acestor invenții uamne îl constituie bârfa exersată de omul primitiv, atunci când stătea împreună cu ceilalți în jurul focului, sau de către omul care i-a succedat acestuia în istorie, în contextul unor reuniuni sau activități comune. Când nu își satisfăcea instinctele primare (de conservare sau de reproducere), omul primitiv socializa, în principal prin intermediul bârfei.

Socializarea prin limbaj a produs facilitatea ca omul să colaboreze cu semnii săi, să-i cunoască mai bine și să deruleze acțiuni complexe împreună cu aceștia. Practic, aici se vede diferența dintre oameni și primate, întrucât în timp ce oamenii pot coopera indiferent de număr, cimpanzeii sau alte primate ori animale nu reușesc să acătuiască grupuri foarte mari, care să acționeze concentrat și coordonat.

Prin cooperare internațională, în ultimii 20-30 de ani, s-au făcut anumite progrese în ceea ce privește corectarea unor nedreptăți umane (limitarea conflictelor, adoptarea și chiar aplicarea unor măsuri antipoluare, prevenirea și combaterea unor epidemii etc.), dar au mai rămas multe lucruri de făcut. Dacă vrea să-și asigure veșnicia, omul trebuie să privească în jur, să comunice cu ceilalți și să inventeze noi povești de succes, pe care apoi să le implementeze în interesul omenirii, dar și al celorlalte animale existente.

Spre acest deziderat ar trebui să fie orientată bârfa noatră cea de toate zilele.

 

 

 

[1] A se vedea I. Pop, Ce este bârfa și cum ne afectează viața (http://www.graiul.ro/2016/01/28/ce-este-barfa-si-cum-ne-afecteaza-aceasta-viata/).

[2] A se vedea Y.N. Harari, Sapiens, Ed. Polirom, 2017, p. 28.

[3] Idem, p. 30.

[4] Ibidem.