CERCUL VICIOS AL SCEPTICISMULUI, PESIMISMULUI ȘI AUTOVICTIMIZĂRII
Oricare dintre cele trei caracteristici – autovictimizare, pesimism sau scepticism –, luată în mod individual și atașată la celelalte eventuale trăsături ale unei persoane, este suficientă pentru a spune despre aceasta că are o problemă de model psihocultural.
Scepticismul este atitudinea specifică omului care pune la îndoială posibilitatea cunoașterii veridice a lumii exterioare sau care manifestă rezervă față de cunoștințele considerate certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet și imprecis al cunoașterii. Scepticul este o persoană care nu are încredere în nimeni și în nimic, care se îndoiește de orice și de oricine.
Pesimismul este atitudinea tipică omului care vede latura nefavorabilă a lucrurilor, nu are încredere în oameni sau viitor și consideră că orice situație are deznodământ negativ (fatal). Pesimistul trăiește un sentiment de tristețe, teamă, amărăciune sau neliniște ori se află într-o stare sufletească deprimantă. Pesimistul vede viața în negru.
Autovictimizarea (autoflagelarea morală) este starea psihologică pe care o trăiește un om ce are reprezentarea falsă că se află în postura de victimă. Sigur, orice persoană poate fi victimă reală a unor fapte sau poate fi vătămată de anumite evenimente ori se poate găsi în alte situații de vulnerabilitate. Însă, autovictimizarea este reprezentarea greșită a unei persoane că se găsește într-o situație de vulnerabilitate, apreciind că are nevoie de protecție.
În orice colectivitate mai mare vom găsi persoane care se autovictimizează, pesimiste sau sceptice, ceea ce poate diferi fiind ponderea acestor categorii de persoane în cadrul fiecărei colectivități analizate. Cercetările și studiile evidențiază faptul că aceste caracteristici – autovictimizarea, pesimismul și scepticismul – au pondere diferită, în funcție de anumiite criterii, precum: zona geografică, cultura, istoria, naționalitatea, regimul politic s.a.
Astfel, de regulă, în estul Europei proporția autovictimizării, pesimismului sau scepticismului este mai mare în raport cu vestul continentului european.
În ceea ce privește profilul psihocultural al românilor, studiile recente arată că elementul central al acestuia este neîncrederea. Referitor profilul românilor, profesorul D. David conchide: „Neîncrederea în oameni ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții, în beneficiul comun, pe fondul scepticismului și cinismului, menținute și amplificate de neîncredere”[1].
Plecând de la concluzia reputatului universitar, mă întreb: Care este conținutului scepticismului ce stă la baza neîncrederii românilor în semenii lor? Sau, în altă formulare: De ce sunt românii sceptici?
Scepticismul este un factor cu potențial foarte periculos, întrucât determină diverse efecte negative grave, printre care pot fi incluse teama românilor de fatalitate și tendința acestora de autovictimizare. Pesimismul românilor are rădăcini adânci în istorie, deoarece de multe ori evenimentele importante la care au participat au avut finaluri proaste pentru ei, producând consecințe negative, uneori catastrofale.
În asemenea împrejurări, când soarta, mai mereu, îți este una potrivnică sau când locul tău este stabilit la o masă mai modestă, volens nolens apare și se dezvoltă, aproape natural, atitudinea a te crede victimă a celorlalți.
Apoi, va fi întocmită lista vinovaților pentru această situație. Primii pe lista vinovaților sunt trecuți străinii, apoi sunt cei care conduc țara și administrația locală, penultima poziție este ocupată de cei cu care interacționează din punct de vedere profesional sau social, iar pe ultima poziție se găsesc membrii familiei.
Persoanele care se autovictimizează și-au dezvoltat un antidot social: autocompătimirea. Aceștia caută și găsesc vinovați pentru situația în care se află, iar apoi își plâng de milă, cunoscând faptul că, în această manieră, crește șansa de a atrage atenția celor din jur pentru a fi băgați în seamă și ajutați. În această modalitate ei se hrănesc prin autocompătimire. Mulți dintre cei care se autovictimizează sunt victime ale propriei atitudini permanente. În acest caz discutăm de autovictimizare cronică.
Scepticismul, pesimismul și autovictimizarea realizează un cerc vicios care determină neîncrederea celor aflați într-o atare situație în semenii lor.
Indivizii care recurg la manipulare emoțională sunt sceptici sau pesimiști și, totodată, neîncrezători în semenii lor, întrucât au impresia că cei de care se folosesc sunt fie naivi, fie vinovați de situția lor și astfel trebuie să plătească.
Pentru această problemă, soluția presupune cel puțin două schimbări comportamentale. Prima schimbare trebuie provină din partea celor aflați în situația respectivă. Este necesar ca aceștia să iasă din cutia socială (propria paradigmă) și să-și reconfigureze atitudinea față de relațiile sociale, în sensul de a avea suficientă încredere în cei cu care interacționează. A doua schimbare ține de ceilalți, adică de oamenii normali și care sunt nevoiți să suporte atitudinea scepticilor, pesimiștilor și a celor care se autocompătimesc. Aceștia trebuie să aibă o conduită prudentă pentru a nu cădea în plasa șantajului sau manipulării emoționale exercitate de către cei din prima categorie, care ajung să fie experți în consolidarea poziției de victime.
[1] D. David, Psihologia poporului român, Ed. Polirom, București, 2015, p. 324.
