FIECARE OM ESTE EGAL CU EL ÎNSUȘI!

Motto 1: Birocrația este o construcție prin care oamenii se delimitează, în mod convenabil, de consecințele acțiunilor lor (N. Taleb).

Motto 2: „Curajul şi frica nu se exclud reciproc, întrucât aceasta este prezentă la orice om, dar numai omul curajos o înfruntă prin asumarea riscurilor generate de pericolele ce pândesc societatea. Omul curajos nu este un om neînfricat, ci un om care îşi asumă riscul de a înfrunta pericolele sau primejdiile”[1].

Motto 3: „De regulă, actul de curaj este dictat de inimă, iar actul de laşitate este impus de minte”[2].

 

Auzim deseori spunându-se că nu trebuie confundat omul cu politicianul, actorul cu rolul sau personajul jucat, scriitorul cu opera sau lucrarea, omul de acasă cu cel de la locul de muncă etc. și, în general, omul perceput de public cu cel de la domiciliu.

De multe ori facem delimitarea dintre viața privată și viața publică, prima fiind protejată de lege, în anumite condiții, iar a doua fiind aproape lipsită de ocrotire, în special dacă este vorba de persoane cu expunere mediatică (de pildă, artiști, scriitori, oameni politici, jurnaliști sau sportivi).

Întâlnim oameni din cele mai diverse sfere ale societății – medici, judecători, avocați, profesori, funcționari, meseriași, liber profesioniști, oameni politici etc. – care, în ocazii oficiale sau publice, au un comportament diferit față de cel obișnuit. În multe cazuri, oamenii se comportă diferit cu privire la aceleași lucruri, dacă mediul în care se află este altul. Sub acoperisul propriei case oamenii sunt dezinhibați și se comportă natural, în timp ce în public au o conduită artificială. De regulă, membri speciei noastre sunt tentați să vândă societății altă imagine, atunci când sunt văzuți sau auziți de ceilalți, fiind preocupați să ascundă imaginea fidelă realității, pe care, dacă erau cinstiți, ar fi trebuit să o prezinte publicului.

Mulți indivizi, când sunt sub lumina reflectoarelor sau în alte ocazii similare, încearcă să pozeze în persoane virtuoase, pline de calități, Cu alte cuvinte, aceștia doresc să transmită mesajul că sunt demeni de respectul nostru sau prețuirea noastră. Evident, în acest context discutăm despre situația în care aparența creată este pozitivă, în timp ce realitatea de sub mască este una negativă. Vedem inși care, în public, sunt prefăcuți, afirmând că luptă pentru drepturile sau libertățile oamenilor ori simulează altruism, curaj și spririt civic, în timp ce în viața privată aceștia au o conduită diferită sau chiar diametral opusă, fiind egoiști, frustrați, răzbunători, violenți, lași sau chiar ticăloși odioși.

Cum trebuie evaluați oamenii care vor să ofere societății o reputație pozitivă falsă și fac eforturi în acest sens, simulând în mediul public virtuți pe care în viața privată nu le mai relevă sau probează. Este vorba de indivizi care, în realitate, nu numai că nu fac ceea ce spun, dar de multe ori se manifestă la 180 de grade față de ceea ce pretind în mod public că sunt.

În fapt, suntem în prezența unui conflict între tezele, opiniile sau acțiunile publice ale unor persoane și conduita lor privată efectivă. Sau cum glăsuiește aforismul: Una spun și alta fac! Discutăm despre indivizi care joacă multiple roluri sau interpretează mai multe personaje – unele publce și altele private. Care dintre personalități contează sau trebuie luată în considerare de către societate: Cea afișată sau cea practicată acasă, în afara reflectoarelor?

Sigur, sunt meserii, funcții, profesii sau ocupații care presupun sau implică jocuri, roluri ori măști sociale. Este cazul, de pildă, al artiștilor sau al anumitor categorii de terapeuți. Dar nu la aceste tipuri de excepție ne referim aici.

În acest material, îi avem în vedere pe toți cei care pretind că sunt altceva decât sunt în realitate sau care în prezența publicului acționează diferit față ceea ce fac în mod obișnuit ori care aparent promovează sau susțin alte principii decât cele pe care le aplică în viața privată. Mai simplu spus, în acest context, ne referim la ipocriți sau lași.

Cu privire la această chestiune, N.N. Taleb susține că: ‘’Dacă viaţa ta privată este în conflict cu opiniile tale intelectuale, cele anulate sunt ideile intelectuale, nu viaţa privată”[3]. Cu alte cuvinte, dacă ce faci sau susții în public nu coincide cu ce transpui în practică acasă, viața publică este anulată și nu contează.

Taleb a surprins, într-adevăr, esența problemei, deoarece  nu trebuie să punem semnul egalității între reputație și onoare. Între cele două concepte, uneori există concordantă, iar alteori nu. Onoarea dă dreptul la reputație, iar nu reputația la onoare, întrucât numai aceasta din urmă generează o prezumție absolută, care nu poate fi răsturnată odată onoarea constatată. În schimb, omul cu reputație bună are în favoarea sa doar o prezumție relativă de onoare, care poate fi infirmată oricând.

Onoarea este prețuirea acordată de către membri societăți celor care au merite evidente, dovedite și care nu pot fi contestate în mod serios.  Onoarea este recunoașterea socială pentru ceea ce a făcut un om și în favoarea căruia vorbesc faptele, iar nu cuvintele, care după cum am văzut mai sus pot fi fără acoperire. În schimb, reputația este ceea ce opinia publică crede depre o persoană, astfel că ea poate fi negativă (proastă) sau pozitivă (bună).

Părerea publică despre un om poate fi, așadar, favorabilă sau defavorabilă. Așa cum remarca Taleb, în lume există două categorii de oameni: cei care se implică în ceea ce fac, asumându-și posibilele consecințe neplăcute, punându-și pielea în joc, și ceilalți, care nu-și asumă riscuri și, prin urmare, pun în joc pielea altora[4].

Cine nu-și asumă riscuri rezonabile în viață este fie ipocrit, fie laș – tertium non datur! Oamenii care fac ceea ce afirmă că trebuie făcut, care derulează activități în interes privat sau general, care își asumă răspunderea și riscurile acțiunilor sau inacțiunilor lor, care respectă morala și legea și care nu se gândesc exclusiv la interesele proprii sunt cei pe umerii cărora se sprijină societatea contemporană. Ceilalți doar încurcă lucrurile sau complică evoluția pozitivă a societății și, uneori, determină regrese pe planul relațiilor sociale. Primii sunt curajoși, iar ceilalți sunt lași.

Diferenţa dintre curajoşi şi laşi nu are la bază criteriul lipsei, respectiv existenţei, fricii, ci al existenţei sau nu a forţei morale de a înfrunta sentimentul de teamă. Acest sentiment îl regăsim în cazul celor din prima categorie, însă lipseşte în cazul laşilor[5].

Mark Twain spunea: „Curajul înseamnă rezistenţa la frică, stăpânirea fricii, nicidecum absenţa fricii”. Iar conform lui Nelson Mandela: „Curajos nu este cel care nu are frică, ci acela care reuşeşte să şi-o învingă”.

În prezența acestor premise, mi se pare deplin valabilă butada: Fiecare este egal cu el însuși!

Consider că fiecare ar trebui să fie egal cu el însuși, respectiv să fie egal în conduita publică cu cea privată, astfel că, în privința celor duplicitari, singura variantă luată în considerare este cea care coincide cu viața privată.

Restul e … fățărnicie sau lașitate.

[1] http://htcp.eu/despre-curajul-lasitatea-si-frica-zilnice/.

[2] Idem.

[3] N.N. Taleb, Când pielea ta e în joc, Ed. Curtea Veche, 2018.

[4] Idem.

[5] M.A. Hotca, Viața prin ochii unui avocat, Ed. Universul Juridic, 2018, p. 256.